21 mai 2010

Apartenenta la nimicuri

Ma uitam in jurul meu cate lucruri pretind ca imi apartin. Trebuie sa intru in razboi cu mine pentru a reusi sa-mi impachetez atatea maruntisuri. Sunt obligata sa renunt la mai bine din jumatate din toate ce imi umplu camera. Ceea ce nu se vede este frustrarea mea in fata cutiei goale care ma imbie sa o umplu. Incercand sa ma desprin de problema mea realizez ca toti suntem afectati de acest " sindrom de apartenenta " , eu l-asi numi in cazul meu cronica.
Pornind din copilarie stiam ca apartinem unor parinti, apoi ca avem jucaria nostra cu care nu a trebuit sa se joace si altcineva. Apoi acest flagel incepe sa se dezvolte si sa prinda din ce in ce mai bine radacini in cortexul nostru. Asa reusim sa suferim prima data din dragoste, crezand ca acea fata sau acel baiat ne apartine, cand de fapt el nu a fost decat in trecere prin viata noastra.
Pentru a ne arata aparteneta la obiecte, fiinte folosim cu regularitate " a mea, al meu": asta e liceul meu, asta e poseta mea, asta e cartea mea, asta e catelul meu. Totul ne apartine in modul cel mai firesc si natural.
Revenind in casa unde am crescut, dupa o absenta de mai bine de un an, dupa imbratisarile de rigoare si lacrimile firesti ma apuc sa fug prin casa si sa miros lucrurile, sa le ating, sa le pipai si sa stig cat ma tin plamanii " asta e a mea... , asta e al meu... " oferind celor prezenti un spectacol nemaipomenit timp de cateva minute. Cateva picaturi imi innegurau vederea cand am ajuns in fata raftului de carti. Erau alea mele si ramaneau ale mele erau exact in acelasi loc, imi apartineau. Mama era putin stanjenita de situatie ca indraznise sa foloseasca cateva din obiectele mele si incerca sa isi motiveze fapta. Pentru mine era indeajuns ca le vedem si stiam ca imi apartin.
Sotul ma rugase sa dam cadou ceva ce noi nu folosem, dar eu ca din inertie am strans in brate si ma uitam cu ochii aproape in lacrimi, abia am putut sa spun " e al meu " , in momentul urmator imi este smuls din mana si daruit. Pentru mine toate astea sunt ca un razboi intre sindromul de apartenenta si sotul meu care incearca sa ma convinga ca nimic nu ne apartine.
Incercand sa vad totusi de unde imi vine aceasta nebunie merg cu gandul la mama mea. Desi suntem departe nu ezita sa ma sune ori de cate ori vrea sa vorbeasca cu cineva, cand trebuie sa ia o decizie, cand vrea un sfat, dar sa nu uitam si de cicaleala de care am parte. Necesitatea ei de a avea apartenenta la ceva mi-a inspirat-o si mie.

Ma uit totusi la cutia din fata mea si e inca goala, desi mai sunt cateva ore si trebuie sa imi dau lucrurile.
Oare voi reusi sa imi infrunt acest defect de apartenenta ?!

3 comentarii:

  1. Cu siguranţă vei reuşi. Şi eu am suferit de această "boală" şi au mai rămas mici urme, dar mici mici. AM reuşit să mă detaşez de acest plan material! Şi am învăţat o chestie, într-un vis am primit un mesaj: Învaţă să primeşti ca să poţi să dăruieşti! Mai există şi cealaltă variantă: dăruieşte ca să faci loc să vină altceva:).

    E greu să renunţi la nişte lucruri are crezi că-ţi aparţin, e greu să nu te ataşezi de ele...

    RăspundețiȘtergere
  2. Trebuie sa recunosc cu tristete ca nu am reusit sa renunt la multe, astfel ca am la dispozitie o saptamana, sper sa reusesc. Ma voi gandi ca fac loc la altele mai dorite.
    Pupici

    RăspundețiȘtergere
  3. Când renunţi la cele vechi, vin altele la care nici nu te gândeşti, nici nu te aştepţi. Eu am "păţit-o" şi am fost foarte încântată:).

    RăspundețiȘtergere